Pasul în afara zonei de confort

Oare un mic pas poate duce la un salt uriaș?

Răspunsul scurt este DA.

Spre exemplu, să reflectăm pentru câteva clipe la faptul că orice elefant se mănâncă bucată cu bucată, nu se înghite tot o dată. Și asta doar dacă îți plac elefanții 😉, iar dacă nu te numeri printre consumatorii de elefanți, poți aplica același principiu la meniul tău de elecție. Chiar și un dumicat trebuie mărunțit înainte să-l poți înghiți, pentru că altfel, te poți pomeni cu alte distracții. El îți poate sta, la propriu, în gât. Sau chiar mai rău: tot ansamblul poate să pară atât de intimidant, încât să-ți dea senzația unei redute imposibil de cucerit, și astfel, strivit sub imensitatea problemei, să nu-ți mai vină să faci niciun prim pas – abandonul fiiind cealaltă extremă, aparent tentantă, dar evident, neproductivă.

Undeva între inerție (a face nimic și a sta pe loc) și renunțare (a face prea mult și a ceda) se află principiul reușitei. Acesta își trage seva din priceperea cu care este structurat orice proiect mare, iar fitilul său este chiar acțiunea constantă. Principiul reușitei este unul pe cât de simplu, pe atât de eficient: pașii mici, parcurși cu perseverență, pe o perioadă mai mare de timp, se cumulează și dau un rezultat care nu seamană cu niciunul dintre pașii din care este alcătuit. Ba-da-bum! Putem spune astfel că acesta este chiar principiul picăturii chinezești, privită din perspectiva puterii ei cumulative: picătură cu picătură, apa formează un lac, mai multe lacuri formează o salbă de lacuri … you get the point! 😉 La baza principiului de formare a unui ocean stă picătura de apă. De fapt, un ocean este o adunare de foarte multe picături de apă, perseverente în timp și spațiu, care și-au dat întalnire într-o zonă propice și au decis să continue drumul împreună.

Ca exercițiu, alege o reușită și privește-o retrospectiv, de la început, până la realizare. Adormitul nu se pune, căci nu e o realizare, ci mai degrabă, o necesitate. Însă, chiar și somnul te ia după ce te-ai pregătit de culcare, sau după ce te-ai obosit atât de bine încât ceea ce urmează, nu poate fi decât un somn bun 🙃. Nu e vorba de magie, ci de repetiție, abordare step-by-step și perseverență.

Unui copil îi trebuie 9 luni să se nască, și oricât de nerăbdători ar fi părinții să-și vadă progenitura, graba nu poate duce la nimic bun. Nici reușitele noastre nu se obțin peste noapte. Pe drumul monoton al perseverenței de zi cu zi, într-o bună zi, un pas, de altfel obișnuit, va face diferența. Poate de aceea se spune că diferența dintre nereușită și reușită e infimă? Hai să vizualizăm împreună linia de sosire dintr-un maraton: alergi minut după minut, ore întregi și un ultim pas te trece de linia de sosire. Abia atunci ai reușit. Dacă renunți, oricând, pe parcurs, atunci nu ajungi să faci acel ultim pas care are puterea să transforme verbul a încerca în a reuși. Practic, ești în proces, dar fără să atingi reușita. Efortul depus până la oricare punct de pe traseu nu e în zadar, dar nici nu e suficient pentru a fi numit progres. Progresul este un salt. O ieșire în afara frontierelor noastre. Este atunci când nu ne mai recunoaștem și privim, mirați, în oglindă spre noul eu. O explorare a spațiului încă virgin pentru noi, cu care ochiul trebuie să se familiarizeze.

Noica observa faptul că libertatea e capacitatea de a ne valorifica înfrângerile şi a ne depăşi reuşitele. Atunci, oare nu e mai confortabil să ne menținem status quo-ul atunci când atingem un prag de reușită? De ce să mergem mai departe, când tocmai am ajuns într-un loc confortabil, în care, în sfârșit, ne simțim bine? Nu putem pur și simplu rămâne acolo, nemișcați, încremeniți în reușită? Nu ar fi mai simplu? 😵‍💫

Sunt multe motive pentru care nu putem rămâne pe loc, printre care, legile fizicii și viața sunt două dintre argumentele incontestabile. Stând pe loc, râmănem de fapt în urmă, deoarece trebuie reamintit faptul că singura constantă de-a lungul vieții noastre, pe lângă taxe, este schimbarea. Deci, încremenirea în reușită este incompatibilă cu viața, deci, practic, imposibilă. Menținerea la nivelul de reușită presupune un efort continuu. Lumea merge înainte, pe calea progresului – oricare ar fi el – nimic nu stă pe loc. Faptul că Pământul se mișcă, nu înseamnă că dacă noi ne înfigem picioarele în sol, progresăm, ci doar ne învârtim în jurul axei Pământului și în jurul Soarelui. Riscăm astfel să amețim în încremenirea noastră. De regulă, e nevoie de mai mult de atât pentru o reușită.

Și atunci, cum rămâne cu ieșirea din zona de confort? Cum, când și cât de mult e bine să facem asta?

Răspunsul la această salbă de întrebări este DA. Pentru început, trebuie să ne cunoaștem limitele: până unde ne putem întinde plapuma și de unde începe teritoriul neexplorat încă? Cât apetit avem pentru schimbare? Cât putem duce dintr-o înghițitură? Garantat, nu foarte mult! Este esențial să știm unde se află granița dintre acum & aici și atunci & acolo, înainte să ne aventurăm în afara zonei noastre de confort, care, odată cu noi, își schimbă coordonatele GPS. Ieșirea din zona de confort vine la pachet cu încă câteva aspecte importante, printre care amintim trioul vulnerabilitate – curaj – nesiguranță.

După cum bine observa George Dumitru, ieșirea din zona de confort sună … inconfortabil: “te și vezi sub o plapumă, la cădurică, privind către un geam gri în care bate o ploaie rece.” Brrrrrrrr! 🤨 Cui îi vine să lase patul cald pentru ploaia rece și năpraznică de-afară?

Si-atunci, care e ideea?

Ideea e măsura. Să ieșim cu măsură! Adică, un pic. Cei care au măsurat acest pic zic că măsura e de 4%. Un număr mic, simplu, par. Pardon pentru deranj, dar trebuie făcut acest pas dacă vrei să nu te calce timpul în picioare! Deci, scoatem doar un picior de sub plapumă, restul rămâne la căldurică. Așa DA! Așa putem gestiona schimbarea, curajul poate depăși frica, vulnerabilitatea e limitată, frica e în limitele suportabilului, iar noul nu mai este atât de inconfortabil. Avem stabilitate și totodată progres. What a wonderful balance!

So, chill & see you out there, aligator!