Despre work-life balance

Nu se vede, pentru că nu există.

Să vedem … ce-avem noi aici?

🙃

O dilemă!

Unde tragem linia între muncă și viață, din work-life balance?

Poate că nu e nevoie să tragem altă linie acolo unde viața este deja o linie continuă, în firescul ei.

Nu pot să nu observ că există o inflație de literatură pe tema work-life-balance, în care ni se spune cum să lăsăm serviciul în pragul ușii de la intrarea în casă, urmând să facem operațiunea inversă odată ce scanăm cartela de intrare în birou. Și-apoi a venit lucrul de acasă – să vedem cum mai lași tu supărările de serviciu la pragul de la intrarea în casă. 🤨 Faci un paso doble în jurul intrării? Și toată treaba asta poate fi făcută în doar 5 pași simpli. Atât de simpli, încât sunt de-a dreptul simpliști – sau complet nerealiști. Și, ca orice lucru simplist, aceste sfaturi sfidează esența naturii noastre umane, nondualiste.

Să luăm ca exemplu o săptămână în care am întâmpinat probleme cu un proiect pe care planificaserăm să-l încheiem, dar în derularea căruia au apărut aspecte noi, neprevăzute, care trebuie adresate și rezolvate în cel mai scurt timp și într-o manieră optimă. Automat, el se revarsă în viața noastră fără a ține cont de nevoile noastre de timp liber, hobby-uri, nevoia de finalitate și recompensă, planurile deja făcute, nevoia de respiro după un efort susținut, pragul ușii de la intrarea în casă etc. Depinde însă de noi cum abordăm situația. În mod cert, ne-am căptușit cu o situație dificilă care țipă după atenție. Și o face atât de tare, încât ea devine singura voce care se lovește cu ecou de marginile capului nostru. Se ține scai de noi, oriunde am fi: la birou, acasă, ne taie cheful de activități culturale, hobby-uri, intâlniri cu prietenii sau familia, ritualuri sportive etc. – pune la risc tot curcubeul de activițați care ne fac viața interesantă, reducând-o la o idee obsesivă: trebuie să rezolv problema și să termin odată! Că de nu … 🥹

E interesant de observat faptul că lucrurile complexe, cărora reușim să le dăm de cap, ne produc mulțumiri mari și ne dau ocazia să învățăm accelerat. Oricare dintre noi se poate descurca în situații facile, neescaladate – dar măiestria își face simțită prezența când lucrurile devin dificile, părând imposibil de rezolvat pentru ochiul neexersat și speriat, închis în fața neprevăzutului. În aceste situați se separă grâul de neghină, măiestria de „ne descurcăm noi cumva”. Tot în aceste situații se produc mutații – din acelea care ne fac să nu ne mai recunoaștem, care ne dau un avans important, precum cartonașul Advance to Go din Monopoly. Aceste mutații poartă generic denumirea de progres: atunci când nu ne mai recunoaștem, am trecut un prag important și am deschis un nou capitol din devenirea noastră.

Ne exersăm creativitatea atunci când soluțiile nu sunt evidente. Învățăm să le căutăm, să le definim, să le inventăm – nu degeaba se spune că cea mai grea misiune a unui manager de proiect este să definească ce are echipa sa de făcut, pas cu pas, om cu om, într-o simfonie armonioasă de talente diferite, lăsând loc de neprevăzut și facilitând o atmosferă de colaborare empatică, coagulată de un scop comun. Sună bine, iar când se și întâmplă, se simte al naibii de bine!

Astfel, în situații problematice, sunt multe lucruri care ne pot veni în ajutor: empatia, echipa, răbdarea, rutinele, cercul de networking, experiențele similare trăite de noi sau de alții, creativitatea, voința, perseverența, o mică pauză, susținerea celor din jur, priceperea, perspectiva, curajul, frica etc. Tot ce intră în dotarea sau în microuniversul omului poate deveni un aliat de încredere sau un dușman de temut, depinde cum facem mobilizarea! În orice caz, în orice proces, există un curcubeu atotcuprinzător de posibilități. Printre piedici, stresul cronic și convingerile limitative sunt două dintre cele mai contraproductive, care lucrează extrem de eficient în echipă. În timp ce primul ne limitează perspectivele, cele din urmă ne elimină perspectivele. Astfel, stresul pe termen lung și convingerile care ne limitează aria posibilităților noastre trebuie combătute și slăbite, înainte de a pune piciorul în prag și a prelua frâiele inițiativei noastre. Viitorul, fără rezilientă, sună … anxios. Posibil să aibă miros de jar, căci un burnout servit well-done este rețeta perfectă către insucces.

Știi situația aia, în care te afli într-o fundătură, și în loc să faci doi pași înapoi, ieșind din conul de umbră al stresului, faci un pas înainte, afundându-te în negura lui? De acolo, terenul este imprevizibill, minat cu probleme. În aceste situații, o mișcare laterală ne poate da o schimbare de direcție binevenită. O astfel de mișcare se poate face într-un moment de relaxare, de pauză, de odihnă a minții, de inspirație și energie, de joacă și creativitate, în urma unui somn odihnitor sau a unei întâlniri cu o persoană care ne încarcă pozitiv cu energie și infinită posibilitate. De amintit faptul că nu suntem creați din piese separate de lego, alăturate mecanic, pe care le asamblăm și dezasamblăm în funcție de context. Nu avem nici beneficiul clonei: cele două personaje 100% dedicate scopului pentru care au fost create 🙂, perfecte, fără rătăciri sau deraieri de la misiunea lor. Atfel că, în perfecțiunea imperfecțiunii noastre, suntem într-o permanentă mișcare, de-a lungul căreia ne trăim viața cât mai din plin, construindu-ne reziliența necesară pentru a face față cu succes situațiilor dificile prin care trecem și bucurându-ne de toate darurile pe care viața ni le scoate în cale.